Despre Fotbal

Fotbal

enciclopedia liberă

Un atacant (în roşu) a depăşit doi fundaşi (în alb) şi se pregăteşte să şuteze la poartă.

Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11 jucători fiecare. Se joacă cu mingea pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta adversarului. În afara portarului, ceilalţi jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra mingea. Caştigătorul meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea partidei. De multe ori este cunoscut şi sub numele de soccer, întrucât cuvântul fotbal se referă şi la alte sporturi asemănătoare (fotbal american, fotbal australian)

Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004, forul ce guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération Internationale de Football Association [1] a recunoscut China ca fiind locul de naştere al fotbalului. În jurul anului 200 î.e.n. chinezii jucau un sport asemănător numit cuju. Regulile au evoluat cu timpul, astfel ajungându-se la sportul practicat astăzi.

În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de oameni joacă regulat fotbal, în peste 200 de ţări de pe întreg globul. Regulile sale simple şi echipamentul redus şi ieftin, necesar practicării fotbalului au contribuit, fără îndoială, la creşterea popularităţii sale. În multe zone ale lumii, fotbalul naşte pasiuni enorme şi joacă un rol foarte important în viaţa fanilor, a comunităţilor locale şi chiar a naţiunilor; este deseori numit cel mai popular sport din lume. Este recunoscut în multe ţări drept: sportul rege.

// <![CDATA[//

Natura jocului

Un portar plonjând să oprească mingea ce se indreaptă spre poarta sa.

Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului. Acestea sunt dezvoltate în continuare:

Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge rotundă (mingea de fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care înscrie mai multe goluri până la finalul jocului este declarată câştigătoare; dacă ambele echipe au marcat acelaşi număr de goluri, meciul este considerat egal. Una din primele reguli este reprezentată de interzicerea atingerii intenţionate a mingii cu mâna în timpul jocului (excepţie fac portarii). Singura dată când jucătorul se poate folosi de mâini este atunci când aruncă de la margine (execută un aut). În rest, jucătorii se pot folosi de orice parte a corpului pentru a direcţiona mingea.

Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu mingea la picior); prin pasarea mingii între coechipieri; şi prin şutarea acesteia spre poartă. Jucătorii adverşi pot recupera mingea prin interceptarea unei pase sau prin deposedarea adversarului. Contactul fizic este limitat.

Jocul se opreşte doar în momentul în care mingea părăseşte cu întreaga circumferinţă o linie ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când arbitrul fluieră. Jocul se reia prin diferite metode, analizate în continuare.

De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puţine goluri. De exemplu, în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2004-2005, s-au marcat, în medie, 2,57 de goluri pe meci. În plus, 88% din jocuri s-au încheiat cu mai puţin de 4 goluri marcate. Dar doar 8% din partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.

Tactici

Legile jocului nu impun o altă poziţie ocupată în teren de vreun jucător, in afara celei de portar. De-a lungul timpului au apărut o serie de poziţii specifice. Acestea sunt:

  • fundaş – jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale adversarilor;
  • mijlocaşul – jucător care organizează jocul ofensiv al echipei şi oferă pase decisive atacanţilor; totodată el ajută apărătorii, încercând să oprească atacurile adverse încă de la început;
  • atacantul – jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.

Aceste poziţii sunt împărţite la rândul lor, după timpul petrecut de un jucător într-o anumită parte a terenului de joc. De exemplu, există fundaşi centrali, sau mijlocaşi stânga.

După cum am mai spus, aceste poziţii nu sunt restricţionate de reguli, iar fotbaliştii sunt liberi să-şi schimbe poziţiile în timpul jocului. Acest lucru se aplică şi portarilor, care deşi în marea majoritate a timpului se află în preajma porţii proprii, pot participa oricând la jocul ofensiv al echipei. Cele mai întâlnite cazuri sunt la loviturile libere sau la cornere.

Dispunerea jucătorilor pe teren se numeşte aşezare tactică. Exemple de aşezări tactice: 4-4-2 (4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 atacanţi); 4-5-1.

Stabilirea aşezării tehnico-tactice a echipei intră in subordinea antrenorului.

Regulile jocului

Istorie si evoluţie

Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului XIX pentru a standardiza regulile unei mari varietăţi de jocuri asemănătoare, jucate în şcolile din Marea Britanie. Regulile Cambridge, asemănătoare cu cele de astăzi, au fost create la Colegiul Trinity din Cambridge, în 1848, la o întâlnire a reprezentanţilor mai multor colegii: Colegiul Eton, Şcoala Harrow, Şcoala de Rugby, Colegiul Winchester şi Şcoala Shrewsbury. Dar ele erau departe de a fi nişte reguli universale. În anii 1850, s-au format multe cluburi, independente de şcoli sau universităţi, care jucau diferite forme de fotbal. Multe foloseau propriile lor reguli, cel mai bun exemplu fiind clubul Sheffield F.C. (format din foşti elevi ai Scoala Harrow). Acesta a luat fiinţă în 1857, iar regulile create de ei au dus la formarea Federaţiei de Fotbal Sheffield & Hallamshire, în 1867. În 1862, John Charles Thring de la Şcoala Uppingham a creat un alt set de reguli des folosit.

Aceste eforturi au condus la înfiinţarea Federaţiei de Fotbal (FA) în 1863, care s-a întrunit pentru prima dată în dimineaţa zilei de 26 Octombrie 1863, la Freemason’s Tavern din Great Queen Street, Londra. Singura şcoală ce a fost reprezentată la această întrunire a fost Şcoala Charterhouse. Freemason’s Tavern a fost locul de întâlnire al Federaţiei pentru încă 5 întrevederi, între Octombrie şi Decembrie. În timpul acestora a luat naştere primul set cuprinzător de reguli. La ultima întâlnire, primul trezorier al FA, care era reprezentantul Blackheath şi-a retras clubul din FA, din cauza excluderii din regulament, la întâlnirea precedentă, a doua reguli de bază: prima era cea care permitea alergarea cu mingea în mâini şi a doua, posibilitatea împiedicării adversarului prin lovirea sa în „fluierul piciorului, prin tragere, sau prin ţinere. Alte cluburi englezeşti de rugby au urmat exemplul şi nu s-au înscris în FA. Dar în 1871, ele au format Federaţia de Rugby (Rugby Football Union). Cele 11 cluburi rămase în FA, sub conducerea lui Ebenezer Cobb Morley au ratificat primele 14 reguli ale jocului. În ciuda acestora, clubul Sheffield a continuat să joace după propriile-i reguli, până în anii 1870.

Astăzi regulile jocului sunt stabilite de International Football Association Board (IFAB). Aceasta a luat fiinţă în 1886 după o întâlnire a Federaţiei Engleze de Fotbal, a Federaţiei Scoţiene de Fotbal, a Federaţiei Galeze de Fotbal şi a Federaţiei Irlandeze de Fotbal în Manchester.

Prima ligă de fotbal a fost creată în Anglia, în 1888 de preşedintele clubului Aston Villa, William McGregor. Formatul iniţial conţinea 12 echipe din centrul şi nordul Angliei.

Federaţia Internaţională de Fotbal FIFA, s-a format la Paris în 1904, iar reprezentanţii săi au hotărât să adopte regulile create de IFAB. Popularitatea crescândă a jocului a condus la unirea reprezentanţilor celor două federaţii (FIFA si IFAB). Astăzi, conducerea acestora este formată din 4 reprezentanţi FIFA şi câte 1 reprezentant al fiecărei federaţii britanice.

Fotbalul este popular atât printre copii, cât şi printre adulţi.

Aplicabilitatea regulilor

Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleaşi legi se aplică la toate nivele fotbalistice, chiar dacă prefaţa regulamentului permite federaţiilor naţionale să modifice anumite pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori, femei, etc.) Pe lângă cele 17 legi, numeroase alte decizii şi directive IFAB contribuie la reglementarea jocului de fotbal. Legile pot fi găsite pe site-ul oficial al FIFA.

Jucători şi echipament

Fiecare echipă este alcătuită din maxim 11 jucători (excluzând rezervele), dintre care unul trebuie să fie portarul. Regulile spun ca minimul de jucători acceptat într-o echipă este de 7. Există o varietate de poziţii în care jucătorii sunt amplasaţi de către un antrenor/manager, acestea nefiind prevăzute în regulamentul fotbalistic.

Fiecare echipă trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul căruia i se permite să atingă mingea cu mâinile. Totuşi, nici el nu are voie să facă acest lucru în afara suprafeţei de pedeapsă (careul de 16 metri) din faţa porţii sale.

Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi (jambiere) şi apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar putea fi periculos pentru ei sau pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau ceasuri).

Un anumit număr de jucatori pot fi schimbaţi în timpul unui joc. Numărul maxim de înlocuiri, în meciurile internaţionale şi la nivel de ligi naţionale, este de 3. La alte nivele acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările tactice sau tragerile de timp pe final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu poate reintra în joc.

Oficiali

Un joc este condus de un arbitru. Acesta deţine „întreaga autoritate de a pune în aplicare Legile Jocului, în concordanţă cu meciul la care a fost delegat” (Legea 5), iar deciziile sale sunt finale şi indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2 arbitri asistenţi (popular denumiţi tuşieri). În jocurile disputate la cel mai înalt nivel există şi un al patrulea oficial. Acesta îl poate înlocui pe arbitru în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a mai conduce meciul.

Terenul de joc

Mărimea standard a terenului

Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă între 100-110 m, iar lăţimea, între 64-75m.

În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în timp ce în lăţime (unde se află porţile), acestea sunt reprezentate de liniile de poartă. Pe fiecare linie de poartă, la cele 2 capete ale terenului, se găseşte câte o poartă. Lăţimea acesteia trebuie să măsoare 7,32m şi înălţimea, 2,44m. În spatele porţii se fixează plasa porţii, deşi aceasta nu este obligatorie prin regulament.

În faţa fiecărei porţi se află o suprafaţă a terenului, denumită suprafaţa de pedeapsă (popular, „careul de 16m” sau „careul”). Această suprafaţă este formată din: linia de poartă; 2 linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,5 m distanţă de bara porţii) şi înaintează 16,5 m în interiorul terenului; linia ce uneşte ce le 2 linii anterior explicate. Această suprafaţă îndeplineşte mai multe funcţii. Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la care portarul poate juca mingea cu mâna. Deasemenea, un eventual fault al unui apărător asupra unui atacant advers în această suprafaţă se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă directă, cunoscută sub numele de lovitură de pedeapsă (penalty).

Terenul de joc are şi alte delimitări, abordate în articolul special dedicat acestuia.

Timpul

Timpul normal de joc

Un meci obişnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte 45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este de obicei de 15 minute.

Prelungirile

Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se pierde cu schimbările, cu asistenţa medicală oferită jucătorilor accidentaţi, cu avertizarea şi eliminarea jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există astfel de evenimente, arbitrul hotărăşte prelungirea reprizei; durata cu care se prelungeşte rămâne la latitudinea arbitrului şi doar el stabileşte când fluieră încheierea reprizei. Nu există alţi oficiali care să cronometreze meciul, deşi arbitri asistenţi pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe „central”. În meciurile la care există şi arbitru de rezervă, acesta este înştiinţat de arbitru cu câte minute se va prelungi meciul, iar el indică jucătorilor şi spectatorilor numărul de minute, ridicând o tabelă pe care stă scris acest număr.

Reprizele de prelungiri şi loviturile de departajare

În unele competiţii, dacă meciul se incheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize de prelungiri, de câte 15 minute fiecare. Dacă şi după acestea scorul rămâne egal, se execută lovituri de departajare (lovituri de la 11m) pentru a se stabili echipa învingătoare. Golurile înscrise din aceste penalty-uri nu se iau în considerare la rezultatul final.

În competiţiile în care se joacă două manşe (fiecare tur presupune ca echipele să joace 2 meciuri între ele) se poate utiliza aşa-numita regulă a golului marcat în deplasare în cazul în care echipele se află la egalitate pe totalul celor două manşe. În cazul în care echipele sunt egale şi la numărul de goluri marcate în deplasare, există 2 variante: ori se trece la executarea loviturilor de departajare, ori meciurile se consideră încheiate la egalitate şi se dispută un nou meci (rejucare).

Golul de aur şi golul de argint

Pentru detalii, vezi: Golul de aur.

La sfârşitul anilor ’90, IFAB a experimentat diferite metode de a evita stabilirea echipei învingătoare prin executarea loviturilor de departajare. Acest mod de a pierde un meci este foarte neplăcut pentru orice club.

Metodele au constat în încheierea jocului în prelungiri, mai devreme de cele 30 de minute obişnuite. Fie când se marchează primul gol (gol de aur), fie la sfârşitul primei reprize de prelungiri, în cazul în care una dintre echipe are în acel moment avantaj pe tabela de scor (gol de argint). Aceste experimente au fost retrase destul de repede.

Golul de aur a fost folosit la Campionatul Mondial din 2002 (Coreea de Sud-Japonia), iar golul de argint la Campionatul European din 2004 (Portugalia).

Faultul şi comportamentul nesportiv

Faultul se produce în momentul în care un jucător comite o faptă nesportivă citată de Regulamentul de fotbal, în timp ce mingea se află în joc. Ele se regăsesc în Legea 12. Faptele mai grave, cum sunt henţul (jucarea mingii cu mâna), tragerea unui adversar, împingerea unui adversar, etc., se pedepsesc cu lovitură liberă directă sau lovitură de la 11 metri (dacă „infracţiunea” se produce în careul de 16 metri). Celelalte se pedepsesc cu lovitură liberă indirectă.

Comportamentul nesportiv poate apărea oricând, atât la jucătorii aflaţi pe gazon, cât şi la rezerve. Faptele ce conduc la un astfel de comportament sunt considerate a fi împotriva spiritului jocului şi se pedepsesc cu cartonaş galben sau cu cartonaş roşu (eliminare).

În ultimul timp, în fotbalul profesionist a apărut o nouă problemă: simularea. Aceasta constă în căderea unui jucător cu scopul de a obţine o lovitură liberă (eventual un penalty), chiar dacă nu a existat în prealabil contact între el şi jucătorul advers (presupus că ar fi faultat). Fiind un gest greu de sesizat de arbitri, simularea este acum considerată „gest nesportiv” şi este sancţionată cu cartonaş galben.

Avantajul

Avantajul presupune ca arbitrul să permită continuarea jocului (să nu-l oprească) chiar dacă la un moment dat se produce o „infracţiune” împotriva unei echipe. Acest lucru se intâmplă doar dacă acea echipă poate beneficia de nesancţionarea greşelii adversarului. Dacă nu se profită de avantajul lăsat, arbitrul poate reveni asupra deciziei şi poate întoarce faza la momentul iniţial, acordând lovitură liberă. Timpul scurs între acordarea avantajului şi revenirea la faza premergătoare nu poate depăşi 4-5 secunde.

Chiar dacă se utilizează această clauză a avantajului, la prima întrerupere a jocului, arbitrul poate sancţiona (dacă este necesar) jucătorul ce a comis faultul (gestul nesportiv).

Ofsaidul

Pentru detalii, vezi: Ofsaidul (fotbal).

Legea ofsaidului limitează posibilitatea atacanţilor de a se poziţiona atât în faţa mingii (mai aproape de linia porţii), cât şi în faţa penultimului jucător advers. Adesea se spune că această regulă a fost creată pentru a evita ca jucătorii să aştepte mingea într-un singur loc, cât mai aproape de poarta adversă (popular vorbind, „să stea la pomană”). Dar în realitate, legea este similară celei din rugby. Detaliile şi aplicarea acestei legi sunt complexe şi de multe ori ea naşte controverse.

Foruri conducătoare

Forul internaţional, recunoscut, ce guvernează fotbalul (şi jocurile asociate acestuia, cum ar fi futsal şi fotbal pe plajă este FIFA (Fédération Internationale de Football Association). Cartierul general al FIFA se află la Zurich, Elveţia.

FIFA este imparţită în şase confederaţii regionale; acestea sunt:

  • Asia: AFC (Asian Football Confederation)
  • Africa: CAF (Confederation of African Football)
  • America de Nord, Centrală şi Caraibe: CONCACAF (Confederation of North, Central American and Caribbean Association Football)
  • Europa: UEFA (Union of European Football Associations)
  • Oceania: OFC (Oceania Football Confederation)
  • America de Sud: CONMEBOL (South American Football Confederation)

Numeroasele federaţii naţionale se află sub jurisdicţia acestora. Ele sunt afiliate atât la FIFA, cat şi la confederaţia corespunzătoare continentului din care provin.

Competiţii internaţionale majore

Competiţii internaţionale globale

Cea mai mare competiţie internaţională în fotbal este Campionatul Mondial de Fotbal, organizat de FIFA. Această competiţie se desfăşoară o dată la 4 ani. Peste 190 de echipe naţionale participă în turneele de calificare cu scopul de a obţine un loc la turneul final. Acesta este alcătuit in acest moment din 32 de echipe (numărul lor a crescut de la 24 în 1998) şi se desfăşoară pe parcursul a patru săptămâni. Următorul Campionat Mondial va avea loc în 2010, în Africa de Sud.

La Olimpiada de vară, înca din 1900, se desfăşoară un turneu de fotbal, cu o singură excepţie: Jocurile Olimpice din 1932, disputate la Los Angeles. La început participau amatorii, dar din 1984 au fost acceptaţi şi profesioniştii, cu câteva restricţii ce fac ca ţările să nu poată să trimită cele mai puternice loturi. În acest moment, turneul Olimpic masculin este disputat de jucători sub 23 de ani, fiind permis un număr redus de jucători mai în vârstă; în consecinţă, competiţia nu este considerată ca având aceeaşi importanţă precum Campionatul Mondial. Turneul feminin a apărut în 1996; diferit de cel masculin, la acesta sunt prezente cele mai puternice loturi ale echipelor naţionale, fără restricţii de vârstă. Aşadar, este considerat a avea acelaşi prestigiu ca şi Campionatul Mondial de Fotbal Feminin (FIFA Women’s World Cup).

Competiţii internaţionale majore

  • la nivel global: Campionatul Mondial de Fotbal; Campionatul Mondial de Fotbal al Cluburilor
  • Europa: Campionatul European de Fotbal; Liga Campionilor Europeni; UEFA Europa League
  • America de Sud: Copa America; Copa Libertadores
  • Africa: Cupa Africii pe Naţiuni; Liga Campionilor Africii
  • Asia: Cupa Asiei; Liga Campionilor Asiei
  • America de Nord, Centrală şi Caraibe: CONCACAF Gold Cup); Cupa Campionilor CONCACAF
  • Oceania: Cupa Oceaniei pe Naţiuni; Liga Campionilor Oceaniei
Anunțuri
Comentarii
  1. dragos spune:

    as dori sa știu daca în reprizele de prelungiri (cele de 15 minute) mai e valabila regula golului înscris în deplasare. va multumesc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s